Pagini

30 ianuarie 2011

Mancarea in Imperiul Roman I parte

In bazinul mediteranean baza mancarurilor o constituiau cerealele, care alcatuiau fundamentul alimentatiei (ca si in prezent, nu-i asa?). Dezvoltarea civilizatiei in bazinul mediteranean s-a datorat in special agriculturii, cresterii vitei-de-vie si a maslinilor.



Acest capitol este pentru mine atat de greu de scris! Vreau sa fac o paralela intre ce si cum mancam noi astazi si ce si cum se manca in Imperiul Roman pentru a constatata cu totii ca “toate’s vechi si noua toate” si ca pana la urma descoperim, invatam, transmitem, uitam, redescoperim si repetam ciclul acesta la infinit cu o nonsalanta inocenta.



Evident ca exista diverse epoci in bucataria Imperiului Roman, pentru ca una mancau in Imperiul Roman Timpuriu, si altele vor fi ingredientele in Imperiul Roman Tarziu datorita faptului ca romanii vor aduce din teritoriile cucerite ingrediente, tehnici si arome straine lor pe care le vor incorpora in mancarea lor zilnica. Pe masura ce Imperiul Roman se extindea, romanii construiau drumuri (chestia asta este clar ca nu am mostenit-o si noi!) facilitand negotul de-a lungul si latul imperiului. Astfel, ingrediente exotice isi fac loc in bucataria lor simpla (simplitate pe care o regasim in mare masura in bucataria italiana). Ei sunt “vinovati” si pentru aducerea in zonele nordice ale Europei a multor plante comestibile, ierburi si pomi fructiferi ca migdalul, ciresul, piersicul si gutuiul.

Cato, ca si altii, va deplange la un moment dat pierderea simplitatii “vechilor romani” care mancau frugal, in opozitie cu bucataria elaborata a timpului sau, ceea ce ne arata schimbarile survenite in viata de zi cu zi odata cu extinderea imperiului. Pe de alta parte Cicero spunea despre romani ca urau luxul privat dar iubeau munificenta publica.






In primii ani ai Republicii, adica prin sec V i.H. romanii aveau un stil mostenit de la etrusci, compus din cateva feluri de mancare, cateva legume, vegetale, focaccii de orz sau alac (eh, daca te intrebi ce naiba este alac-ul, asa cum m-am intrebat si eu, este triticum monoccocum, adica o specie de grau foarte rezistent, care creste in regiunile muntoase si are un singur bob, nu ca si graul pe care il stim noi cu un spic plin de boabe).



Platon le spunea “mari mancatori de ierburi” romanilor, pentru ca erau prea ocupati cu munca campului sau razboaiele pentru a avea o bucatarie elaborata.

Mancau gaini, rate, gaste, crescute pe langa casa sau diverse pasari vanate, dar baza alimentatiei in acest inceput al Republicii, 509i.H, era totusi “polta” ori “puls” adica faina din acel tip de grau de care vorbeam mai sus, macinat in casa, fiert in apa sarata, de consitenta mamaligii. Mai tarziu, vor prelua pastele fainoase de la greci, dar asta se va intampla cand graul cultivat va fi si el in stare sa aibe mai mult de un bob in varful firului. Sa nu uitam ca dupa ce se chinuiau cu aratul si semanatul, cand venea vremea recoltei, cel mai important lucru era sa poti stoca produsule un timp indelungat. Cel mai simplu era sa le transforme in faina, sa le amestece cu apa si iata....macaroane sau pastele! Cerealele se pastrau in vase mari de teracota, cu capac sigilat cu ceara, ceea ce insemna ca necesitau un mare spatiu pentru depozitare.



Leguminoasele ca mazarea, lintea, nautul erau considerate si ele cereale si transformate in faina sau consumate fierte in supe dense.

Daca avem impresia ca noi, oamenii moderni suntem primii oameni preocupati de o alimentatie echilibrata care sa confere corpului un maximum de beneficii, ei bine ne inselam cumplit: Columella, Cicero sau Pliniu descriu in operele lor plante care nu trebuiau sa lipseasca din hrana zilnica, datorita beneficiilor pentru organism, recomandand includerea lor in hrana zilnica, dar si sub forma de medicament ori rituri domestice. Cato, spre exemplu, recomanda includerea verzei in dieta zilnica considerand ca varza poate vindeca orice afectiune. Galenius, primul medic militar, grec de origine, face si el legatura intre o sanatate buna si dieta echilibrata. Tot el foloseste coaja de salcie in tratarea inflamatiilor sau extractul de seminte de mac pentru calmarea durerilor.



Exista nenumarate surse despre felul cum se alimentau, despre ce si cum mancau romanii, dar dintre ele, multe sunt literare, iar aici lucrurile se complica putin:o opera literara este un produs si mai ales un instrument al scriitorului, asa ca trebuie cantarita valoarea de document sau de metafora a textului.

Satyricon, unul din primele romane latine, atribuit lui Petroniu, ne parvine sub forma unui text fragmentat, din care, intamplator, unul din cele mai lungi si bine pastrate capitole este cel al cinei la Trimalchio. Satyricon este o carte pe care am citit-o in diverse etape ale vietii mele, dar prima data cand am citit-o cred ca aveam aproximativ 15-16 ani si imi aduc aminte ca mi-a schimbat perceptia despre oameni. Traiam pana atunci cu iluzia, data de filme si carti de istorie probabil, ca romanii din antichitate faceau filozofie, erau culti si toti se comportau exemplar ( eram o inocenta, nu dati cu pietre!) ca apoi sa vad cu uimire si amuzament ca nu noi am inventat satira, ca prostul gust infierat in acest roman era si atunci la fel de caraghios si penibil ca acum, ca dorinta de a parea o depasea pe cea de a fi...ce sa spun, cand nu aveti ce face, va recomand aceasta carte, macar pentru a fi surprinsi de actualitatea si umorul ei.

De multe ori este luat Satyricon ( cei mai multi de aici pornesc si il iau ca atare) ca un ghid in ceea ce priveste banchetul tipic, dat de un cetatean pentru clientii sai, dar sa nu uitam ca Petroniu scrie tot acest roman cu o fina ironie si s-ar putea ca acel banchet sa fie cam ca descrierea unei nunti de fitze din ziua de astazi. Banchetul descris in roman, cu multe detalii, era o cina menita sa impresioneze audienta, mai ales in ceea ce priveste platourile foarte complicate cu mancare, care inchipuiau diverse animale, sau scene mitice, adevarate care alegorice cu mancare. Asa cum nu exista personaj pozitiv in Satyricon asa si banchetul in sine poate fi un personaj care sa sublinieze fitzele sclavului eliberat Trimalchio ajuns mai bogat decat fostul stapan.

De multe ori, intr-o opera literara, obiceiurile alimentare erau folosite pentru a intregi un portret. Pentru a sublinia integritatea, personajul va fi cumpatat, cu un stil frugal de a manca, iar pentru a satiriza ostentatia bogatiei acumulate peste noapte si mai ales obsesia de a etala aceasta bogatie, ca in banchetul din Satyricon personajul va manca mult, complicat si va face un adevarat spectacol din asta. Este evident parvenitismul lui Trimalchio, dorinta lui de a imita si mai ales de arata ca este cu mult deasupra vechii aristocratii, si atunci banchetul lui nu este o insiruire de mancaruri pentru desfatarea personala sau a oaspetilor, ci este doar inca un efort de a-si pune in valoare bogatia, ceea ce il face si mai mojic decat in realitate. Ca sa fac o paralela cu zilele noastre este cam ca la nuntile manelistilor in care rochia este toata numai Swarovski dar este si acoperita cu salbe de aur din cap pana in picioare. Cam asta ar fi echivalentul ospatului lui Trimalchio, si asa cum o nunta de manelisti nu este tipica pentru o nunta romaneasca (desi, sa fiu sincera incep sa semene destul de mult), asa nici banchetul din Satyricon nu este definitoriu pentru obiceiurile alimentare ale romanilor sau pentru banchetele oficiale sau private.



Banchetul in imperiul roman era in primul rand o necesitate de socializare.

Nu dadeau banchete numai nobilii sau oamenii publici, ci chiar si oamenii simpli (hoi penes). Banchetul de atunci este versiunea unei mese de afaceri de astazi. Banchetul era locul in care se facea politica, se construiau sau distrugeau aliante, se premeditau legi, se vorbea despre filozofie sau despre nimicuri.



Banchetul era o intreaga arta: cinau cu clientii si prietenii de tot felul asa ca ca oranduirea locurilor in jurul mesei era conform pozitiei sociale a comesenilor si era riguros respectata asa cum se intampla la dineurile oficiale si astazi. Stateau lungiti pe pat in jurul caruia se asezau mesele cu mancare. In prima jumatate a cinei se mananca dar nu se bea, ca apoi in jumatatea a doua se bea si nu se mananca, acesta fiind banchetul propriu zis.

Mancau cu mana dreapta, cu ajutorul unui cutit sau a unei linguri. Poate de asta in unele restaurante, de prestigiu de altfel, sunt unii care mananca direct cu cutitul, pe care il mai si ling (serios, nu exagerez, am martori) nu sunt niste needucati ci sunt doar fani adevarati ai deprinderilor din Imperiul Roman. Furculita, pentru ca probabil mana era atat de performanta, a aparut foarte tarziu, abia prin evul mediu.

urmeaza Alimente, Retete si multe altele

2 comentarii:

  1. Hi Nicole,

    tare multä Treabä ti-ai fäcut cu excursul ästa Gastronomic Antiq. Super tare...
    Cum ai scris Tu , au trecut 2000 de ani si mult nu s-a intimplat nou......

    RăspundețiȘtergere
  2. @Gourmand, mai am o parte! Ai dreptate, a fost exact ca o excursie prin timp....
    Multumesc mult pt aprecierile tale

    RăspundețiȘtergere

Anunta-ma de orice vrei, aici!

Let me know, here!