Mancarea in Imperiul Roman III

In timpul imparatului Tiberiu (42 i.H-37d.H) incep sa fie cultivati in gradina castravetii si mai ales sparanghelul, considerat si atunci ca si azi, o delicatesa, care crestea in mod natural si spontan, iar despre versiunea “de cultura” Pliniu spunea ca puteau ajunge si la greutatea de jumatate de kg (Pliniu, XIX,19)

Evident ca majoritatea plantelor aromate utilizate in bucatarie erau folosite si ca plante medicinale, folosite ca si tincturi, ceaiuri, cataplasme, foarte multe din plantele folosite ca mirodenii avand de altfel actiune asupra sistemului digestiv.



Evident, ca odata cu dezvolarea agriculturii a existat un real interes pentru obtinerea unor diferite specii de legume iar Pliniu descrie aparitia in gradinile zarzavagiilor a unor castraveti in forma de gutui, rotunzi, care se desprind de pe vrej odata ajunsi la maturitate ( Pliniu, XIX,23)





Fructele erau consumate proaspete, fiind o sursa de gust si “dulce” dar foarte des, erau consumate uscate, iar Cato (234i.H-149i.H, asta asa, ca si reper de timp), scrie despre pere uscate, scoruse, smochine, stafide, mere, in De Agri Cultura. Tot acolo gasim masa simpla a lucratorilor de la mosia sa: o bucata de branza, un pumn de masline negre si putina paine, vin si ulei; asa ca putem spune ca paturile sarace ale populatiei mancau frugal, exact cum ii placea lui Cato. Despre producerea de padure nuci, alune , migdale, seminte de pin, mere, pere, gutui si smochine, aceasta era privilegiata pentru ca ele se puteau conserva foarte bine prin uscare, fiind usor de transportat, de depozitat si de consumat.



Smochinele erau folosite ca atare dar mai ales ca si condiment, pentru ca ele confereau gustul dulce felului de mancare in care erau amestecate. Foarte folosite erau si curmalele, mai ales ca se spunea ca ele ar fi fost hrana preferata de regele Persiei si ca proveneau din Babilon, spune Pliniu, fiind considerate adevarate fructe exotice, dar abundente in pietele din Pompei. Luati curmale fara samburi, umpleti-le cu nuci, seminte de pin si piper macinat. Sarati si adaugati miere (Apicio, VII,XIII,1)




Nu uitati, ca apetitul pentru gustul dulce este scris in genele noastre din considerente biologice. Practic organismul nostru transfoma orice hrana in glucoza, aceasta fiind combustibilul . Corpul uman este dotat sa supravietuiasca, conditionat deci fiziologic sa detecteze cu mare usurinta gustul dulce iar pentru asta, papilele gustative pentru dulce sunt asezate chiar pe varful limbii .Cu totii stim ca in situatii de stres, de efort sau boala vom simti mai acut “pofta de ceva dulce”! Fructele si miere asigurau satisfacerea aceste nevoi si va dati seama cat de pretuit putea fi un desert, mai ales ceva aluat de patiserie insiropat cu miere. O reteta simpla de desert, luata de la Apicius suna cam asa: inmuiati paine veche in lapte,prajiti-o in ulei si dati-o cu miere. (Apicius VII,XIII,3) sau fierbeti faina in lapte pana devine foarte consistenta. Cand se raceste taiati-o in bucati, prajiti-o si dati-o cu miere si piper.(Apicius, VII,XIII,6)




Odata cu ocuparea Greciei, romanii au preluat gustul pentru paine al grecilor( mari maestri) si si-au pierdut din apetitul pentru acea fiertura de grau (polta sau puls). Painea a fost adusa la Roma de vestitii bucatari siracuzi, veniti impreuna cu cuptoarele lor. Evident, Cato, un traditionalist, va critica “pierderea vechilor obiceiuri”, dar painea va deveni un succes in Imperiul Roman. In Pompei se gasesc brutarii numeroase, ca si la Roma, care vindeau diferite tipuri de paine si produse de patiserie. Ce sa mai zic de arhicunoscuta expresie “paine si circ”-panem et circenses-cele doua modalitati folosite de conducatori pentru a intra in gratiile poporului. Victoriile obtinute in diversele parti ale imperiului erau foarte importante, de sigur, dar si mai important era sarbatorirea lor acasa, pentru ca numai in acest fel ele deveneau cunoscute populatiei. Spre exemplu, Traian, dupa victoria asupra Daciei, inalta Columna lui Traian cu scopul de a face cunoscuta povestea cuceririi Daciei si organizeaza jocuri in Coloseum pentru patru luni. Prestigiul si popularitatea se castiga prin oferirea de spectacole in Coloseum si paine impartita gratis spectatorilor.



Brutarie Pompei-fresca



Nu toate bucatariile aveau cuptoare potrivite pentru paine asa ca brutariile erau pline de clienti care cumparau paine “de-a gata” sau veneau cu painea framantata de acasa pe care brutarul doar o cocea, contra cost, evident.




Ruinele unui magazin-Pompei


Iar despre fast-food, oh, da, tot ei pot fi invinuiti si pentru asta, pentru ca odata cu aparitia painii au aparut si magazine (tabernae) si tarabe artizanale (officinae)—nu gasiti ca este interesanta provenienta denumirilor-- care vindeau mancare numai buna de pus intr-o paine taiata in 2 si mancata la pachet.



Moara si cuptoare-Pompei



Pestele era, ca si astazi, foarte apreciat in bucatarie, pestele de toate felurile, scoici, homari, moluste erau consumate de toate categoriile de populatie. Evident ca erau feluri de peste pentru saraci ca sardinele, tonul, pestele spada, dorade, calcani si feluri pentru bogati tiparii.

Tiparii erau foarte populari printre paturile instarite ale populatiei, ei fiind chiar crescuti in piscine si consumati foarte proaspeti. De multe ori, un cetatean instarit putea aduce tiparii in bazine mari iar oaspetii isi alegeau tiparul pe care urmau sa il consume dupa cum inotau, cam ca in supermarket, astazi, pestii aia inghesuiti in bazinele acelea urate.

Tiparii erau crescuti in piscine, mai mari sau mai mici, adevarate crescatorii, pentru ca tiparii erau considerati mai ales o emblema a apartenentei clasei privilegiate, decat o mancare. Erau ingrozitor de scumpi, dar oamenii importanti ii doreau pe mesele lor, pentru ca asta insemna o reafirmare a statului social.

Pestele, desi consumat de toate clasele sociale, era foarte diferit in modul lui de preparare. Modalitati simple si mirodenii constand in sare si ierburi aromatice pentru cei neinstariti si sosuri complicate, garum, piper si alte mirodenii exotice pentru bucatariile celor instariti.

Peste fiert: fierbe pestele cu seminte de coriandru si marar. Condimentati cu otet.( Apicio, X, I, 3)



Garumul- despre acest sos, folosit ca si condiment sunt nenumarate povesti. In primul rand este mentionata folosirea sa in mai toate mancarurile( asa cum folosim noi knorr sau maggi) pentru ca oferea un plus de gust. Problema la acest sos, este modaliatatea usor gretoasa de producere a lui: era obtinut din intestine de peste lasate cu sare la macerat. Cercetatorii spun ca se producea o deteriorare enzimatica, oricum, rezultatul era un sos, descris ca fiind auriu, sarat, cu o usoara aroma de nuca. Se vorbeste ca erau diverse calitati de garum, de la cel mai bun, folosit de clasele superioare, pana la cea mai slaba calitate folosita de sclavi. Cert este ca era folosit la scara larga, ca si adaos de gust, in toata bucataria imperiului dar si ca adaos de sare. Acum, cum schimba el gustul unei mancari....nu stiu, ca doar nu am trait pe atunci ca sa va povestesc din ce imi aduc aminte, asa ca doar pot sa fac paralele, si singurele care imi vin la indemana sunt prafurile alea galbene pe care noi le punem in toate mancarurile, de la supe pana la felul doi si cu greu ne abtinem sa le punem si in desert, asa ca pot intelege o obsesie nationala in ceea ce priveste un anume condiment fara de care nu poti face mancarea-mancare. Ca si gust, sosul de peste cu soia....nu stiu si nici nu ma risc sa fac il fac, asa “pe experiment”.



Vinul-- romanii au preluat cultivarea vitei de vie de la greci, au perfectionat-o si au generalizat cultivarea ei pe tot teritoriul Imperiului.

Era folosit ca si condiment, la pastrarea sau gatirea mancarurilor, dar si in medicina, pentru ca erau vinuri cu plante medicinale-aromatice, obtinute prin macerarea plantelor in vin, ca de exemplu vinul de rozmarin descris de Columella( 4-70d.H., a scris De Re Rustica care descrie mai degraba obiceiuri alimentare pentru clasele medii ale populatiei, spre deosebire de Apicius a carui colectie este si mai tarzie ca a lui Columella dar se refera si la paturi mai instarite ale populatiei)

Ca bauturi am avea de ales intre un vin cu gust de Marsala sau un vin rasinos, asemanator Retzinei de azi, amestecate cu apa.

In amestecarea cu apa, vinului i se adaugau diferite cantitati de miere, iar in Geoponica, o lucrare din perioada tarzie a imperiului, se folosea o parte miere la 4 parti vin alb sec.

Oricum, vinul, de diverse calitati era folosit de toate categoriile populatiei, ca si astazi. Il beau indoit cu apa, ceea ce ii face pe cei ce scriu astazi sa strambe din nas, dar sa recunoastem, ca si la noi, vara, se sprituieste vinul, de oricare ar fi el, si daca pentru un vestic apa in vin este aproape un pacat de moarte, la noi este o obisnuita si nu mi se pare ceva de neconceput.



Mierea era apeciata si foarte cautata, fiind folosita la sosuri, la dulciuri, desi exista si zaharul, dar era exclusiv folosit in medicina.Mierea era folosita pentru a indulci si insiropa aluaturi pentru cinele foarte simandicoase, pentru ca la un banchet obisnuit, desertul era mai simplu: nuci, fructe, alune.

Zaharul era considerat un medicament exotic, adus din lumea araba sau India, produs din trestie, asa cum Pliniu il descria: o miere care se aduna de la trestii, alb ca un cauciuc, fragil cand este spart intre dinti, de dimensiunile unei nuci de padure, si era folosit ca si principiu activ al unui preparat “farmaceutic” si nu ca un ameliorator de gust.



“Bucatele sunt condimentate si ingreunate cu sosuri complicate. Carnea inainte de a fi fripta sau coapta era fiarta, asa ca era golita de sange si este servita cu zahar” scrie in Istoria vietii private, dar aici as nuanta usor lucrurile. Este adevarat ca la un moment dat, adica pe timpul lui Nero (37-68d.H) un bucatar era bun daca reusea sa confere alt gust unei carni decat cea initiala, iar expresia “nici nu stii ce mananci” era unul din cele mai mari complimente facute unui bucatar, dar sa facem diferenta intre un banchet sau o mancare din casa unui demnitar si cea din casa unui om simplu care nu si-ar fi permis un bucatar in primul rand.



Am tot vorbit de Apicius si vreau sa va si explic de ce. El a lasat o colectie de retete, asa ca Sanda Marin, peste 400, provenind dintr-o mare varietate de surse, multe din ele apartinand bucatariilor rafinate. Colectia este scrisa in latina vulgara de la sfarsitul imperiului, iar indiciile dateaza elaborarea sa prin sec al IV-lea sau al V-lea. Partea amuzanta dar si enervanta este ca el doar precizeaza ingredientele, fara a mai mentiona ordinea in care se pun si cantitatile, asa ca....totul tine de bucatar si de experienta.

Si ca sa mai dau un exemplu: chiftele invelite in prapure (epiplon in original)-carnea tocata se amesteca cu miez de paine inmuiat in vin. Se adauga piper si garum, daca vreti adaugati coacaze negre, dar fara samburi. Formati chiftele mici in care puneti seminte de pin si piper. Se invelesc in prapure si se coc in vin dulce. Cum vi se pare?



Romanii ne-au lasat o mostenire pe care o putem gasi la toate nivelele, din bucatarie pana la limba pe care o vorbim cu totii. Va las pe voi sa trageti concluziile cu privire la ce am mostenit, ce am transformat si cum si cat de diferiti suntem noi oamenii moderni de cei care traiau acum 2000 si mai bine de ani.

Mancarea in Imperiul Roman I
Mancarea in Imperiul Roman II

Mancarea in Imperiul Roman II

Daca este sa impartim in grupe alimentare, adica in carne, oua, lapte, cereale, in legume si verdeturi, fructe si mirodenii, asa cum o sa incerc sa si fac, vom vedea ca elementele folosite atunci le regasim si pe masa noastra. Evident ca lipsea porumbul, cartoful, vanata si rosia pentru ca ele, desi atat de specifice dietei mediteraneene astazi, ele au intrat dupa ce Columb a venit cu ele din America.




Romanii cresteau oi si vite, dar primele erau folosite primordial pentru lana iar ultimele mai ales in muncile campului, asadar valoarea lor era mai mare “in viu” decat sub forma de hrana.

Pentru consumul de carne se cresteau mai ales porcine, care ofereau carnea pentru masa zilnica, dar mai ales era conservata, cu sare si prin afumare sau uscare.

Sa nu uitam ca la fel se intampla cu porcul taiat de Craciun, care o parte se consuma ca atare, iar restul se prepara pentru o folosire indelungata, cum ar fi untura, carnatii, sunca, slanina, care rezista mult timp in camara unei case, pastrate in vase de teracota, sigilate cu ceara. Atunci, ca si acum, pe timpul iernii consumandu-se proviziile stranse in casele romanilor de-a lungul anului, radacinoase, carne de porc, sarata si afumata, untura, banzeturi si miere.

Conservarea se facea in sare, otet sau miere sau daca era cazul prin uscare.

Se utiliza o mare cantitatea de sare in acest proces de conservare, dar mai ales piper, in special “piperul lung” -habar nu am care poate fi acela, asa ca daca eu nu-s lamurita va las si pe voi fix la fel de nelamuriti!



In Pompei si Terzigno erau macelarii care vindeau prosciuto si carnati, pe langa carnea de porc.

Era foarte apreciata in bucatarie untura de porc, pe care o obtineau, ca si acum la tara, din topirea grasimii de porc o pastrau in oale de teracota. O foloseau ca adaos de gust dar si pentru conservarea mancarii.

Carnea provenea in mare masura si din vanatul pasarilor sau animalelor salbatice. Carnea de mistret, de caprioara si iepure era o carne foarte cautata. Mai consumau un animalut numit alunar, cam ca veverita, pe care il ingrasau harnindu-l cu ghinde si era privit ca o delicatesa.

Pentru clasele privilegiate ale populatiei, consumul de carne a unor animale exotice era o demostratie a statutului lor social, iar paunul spre exemplu, era o astfel de pasare. Se mancau chiftelute de paun, de fazan, de iepure, sau de ce nu, de strut pe care ii aduceau din Africa. Se mai consumau flamingo, erete, cormoran si tot felul de alte pasari exotice. Acum, Apicius vorbeste si de papagali de la care maximum de delicatesa era limba ( cat de mare si de buna ar fi putut fi limba de papagal....va inchipuiti ca era si multa fitza la mijloc).

Pe de alta parte, ganditi-va ca nu erau ziare, tv sau alte medii de informare a populatiei, asa ca oricat de celebru si atotputernic era de exemplu Cezar, fara insemnele oficiale, fara purpura si garda pretoriana (SPP-ul de atunci) putea fi un soldat oarecare. Statutul si apartenenta la o anume clasa sociala se facea doar prin existenta unor semne exterioare ale bogatiei sau ale gradului militar. Fara ele, Cezar trecea neobservat, pentru ca putina lume stia cum arata cu adevarat, chiar daca profilul sau aparea pe monedele din acea perioada.



Oualele, se consumau indiferent de provenienta lor si erau conservate in argila.

Laptele, era simplu, baut imediat sau conservat sub forma de diferite branzeturi. Sunt des pomenite retete de ricotta fresca, foarte populara in Pompei, dar si diverse amestecuri de ierburi aromate si branza sarata si dulce, asa cam ca o crema de branza, asa ca probabil aveau cam aceleasi branzeturi pe care le avem si noi astazi. Amestecurile de genul acesta se faceau intr-un fel de mojar mare de piatra, ai carui pereti interiori erau granulati, astfel incat era usurata munca de a macina, zdrobi si piureta plantele aromatice, branza sau alte componente ale sosurilor si mancarurilor. In mojar pune cimbru, menta, coriandru, telina,praz sau ceapa verde si branza proaspata si sarata. Zdrobeste-le impreuna si adauga putin otet piperat. Pune pasta pe o farfurie mica si stropeste-o cu ulei.( Columella, XII,59)



Sarea evident juca un rol foarte important in gospodarie pentru ca era principalul mijloc de conservare. Ca si semn al importantei sarii in gospodarie, putem mentiona ca o solnita de argint exista in majoritatea caselor, nu neaparat instarite ale populatiei. O parte a soldei era platita in sare ( salarium-si de aici probabil in zona Ardealului-salar, asa cum zice Boc) asa ca asta arata importanta deosebita a sarii in viata de zi cu zi a romanilor. Sarea era ingredientul principal in garum, in fabricarea branzei, in conservarea carnii, a pestelui (celebrul baccala—codul acela sarat si uscat cunoscut in Italia si in Portugalia), a legumelor, a maslinelor care se tineau in saramura, dar si a multor altora. Ganditi-va ca noi punem la murat de toate, de la castraveti, varza, ciuperci si chiar fructe, asa ca pe vremurile in care secretul unei vieti bune consta si in depozitarea si pastrarea alimentelor, mai ales in timpul iernii, sarea era la mare pret.

Sarea era de provenienta marina in special si se mentioneaza chiar folosirea apei de mare pentru fierberea carnurilor-Apicius, ca doar aveau de unde, dar era si sarea gema, sarea din zacaminte. Dacia era in mod deosebit bogata in zacaminte si de sare, nu numai de aur, dar ceea ce era important era ca acele zacaminte erau la suprafata, facand posibila exploatarea lor usoara.



In Pompei, unde totul a ramas inghetat in timp, prin anul 76 d.H, se pot gasi numeroase legume si verdeturi in bucatarii acoperite de lava. Legumele folosite in bucataria pompeiana sunt intalnite si astazi pe masa noastra: varza, salata, rucola, cicoare (recunosc ca n-am mancat niciodata cicoare), loboda ( deci ei au venit cu loboda), coriandru, asmatui, marar, morcovi, telina, usturoi, ceapa, seminte de mac, napi, praz, cimbru, oregano, andive, busuioc, sparanghel, menta, dovleac, castraveti, hrean si asta ca sa nu mentionez decat cele mai folosite.

Se poate vedea ca erau o multitudine de arome, dar nu foarte diferite de cele pe care le folosim astazi. Varza spre exemplu: taie varza in jumatate; taie in jumate foile de varza si apoi fa un manunchi pe care il toci. Toci si coriandru, ceapa, chimion, piper; coci cu vin dulce si putin ulei.( Apicio III, IX, I )





Maslinele se pastrau in saramura, ulei, otet sau se uscau, ele constituind o parte importanta a alimentatiei claselor mijlocii.

Maslinele si uleiul de masline era componente importante in medicina vremii si a cosmeticii, folosindu-se in pomezi atat uleiul cat si maslinele zdrobite si nu-i asa ca ele sunt o materie prima foarte cautata in aceste industrii si in acest moment?



Se vorbeste foarte mult, in literatura dedicata studiului obiceiurilor alimentare ale romanilor, despre mania lor de a modifica gustul alimentelor prin adaugarea de plante aromate, diferite mirodenii, de sosuri complicate, de garum (vorbim despre el mai tarziu), dar eu personal, fara o dovada concreta nu sunt foarte sigura de acest lucru. De ce? Pentru ca am intalnit foarte des, de fapt in toate materialele pe care le-am citit, un exemplu despre o planta, numita leustean (da, exact leusteanul fara de care borsul nu e bors) pe care o descriu ca fiind o planta “ cu miros puternic, usor fetid”, ceea ce, haideti sa fim seriosi, e puternic, dar nu acopera ca si aroma o carne si nu este de loc fetid. In occident nu se mai foloseste leusteanul, dar noi il folosim, cu succes as putea spune, asa ca putem judeca mai corect planta asta, aroma si felul in care gusturile lor de atunci se aseamana cu cele de astazi.

Daca ar fi sa combinam aceste legume si mirodenii, oricum le-am combina, gustul produsului final nu mi se pare ca ar diferi prea mult de cel de astazi. Sardine umplute: filetati sardinele. Tocati menta, chimion, boabe de piper, nuci, miere. Umpleti file-urile si coaceti sub capac. Condimentati cu ulei, vin dulce si garum.(Apicio IX,X,1)


Mi-a atras atentia folosirea frunzelor de lamaie ca si mirodenii pentru sosuri si chiar m-am gandit ca as putea incerca si eu asta, mai ales ca nu am nicio speranta ca lamaiul din ghiveci sa-mi faca vreodata lamaii.

Timpii de coacere erau destul de redusi, cauza fiind una economica si obiectiva: lipsa lemnelor, asa ca mancarurile care necesitau timp de coacere redusi erau foarte apreciate.



In Pompei si Herculaneum(si acest oras a fost acoperit de lava in acelasi timp cu Pompei, doar ca este mai putin celebru) putine bucatarii aveau cuptoare proprii, dar erau cateva cuptoare “industriale”, ale brutarilor, care coceau pe baza de comision si alte mancaruri decat painea. Cred ca acest lucru se intampla si la noi, pe la sat, ca nu cred ca toata lumea are cuptor din acela special de paine (ce mi-ar placea si mie unul ca asta!), unde se introduce painea cu lopata; in acelasi cuptor se prepara si fripturi delicioase, sarmale,se coc placinte si alte “copturi”, asa ca si ei faceau cam la fel.


Mancarea in Imperiul Roman I parte

Mancarea in Imperiul Roman I parte

In bazinul mediteranean baza mancarurilor o constituiau cerealele, care alcatuiau fundamentul alimentatiei (ca si in prezent, nu-i asa?). Dezvoltarea civilizatiei in bazinul mediteranean s-a datorat in special agriculturii, cresterii vitei-de-vie si a maslinilor.



Acest capitol este pentru mine atat de greu de scris! Vreau sa fac o paralela intre ce si cum mancam noi astazi si ce si cum se manca in Imperiul Roman pentru a constatata cu totii ca “toate’s vechi si noua toate” si ca pana la urma descoperim, invatam, transmitem, uitam, redescoperim si repetam ciclul acesta la infinit cu o nonsalanta inocenta.



Evident ca exista diverse epoci in bucataria Imperiului Roman, pentru ca una mancau in Imperiul Roman Timpuriu, si altele vor fi ingredientele in Imperiul Roman Tarziu datorita faptului ca romanii vor aduce din teritoriile cucerite ingrediente, tehnici si arome straine lor pe care le vor incorpora in mancarea lor zilnica. Pe masura ce Imperiul Roman se extindea, romanii construiau drumuri (chestia asta este clar ca nu am mostenit-o si noi!) facilitand negotul de-a lungul si latul imperiului. Astfel, ingrediente exotice isi fac loc in bucataria lor simpla (simplitate pe care o regasim in mare masura in bucataria italiana). Ei sunt “vinovati” si pentru aducerea in zonele nordice ale Europei a multor plante comestibile, ierburi si pomi fructiferi ca migdalul, ciresul, piersicul si gutuiul.

Cato, ca si altii, va deplange la un moment dat pierderea simplitatii “vechilor romani” care mancau frugal, in opozitie cu bucataria elaborata a timpului sau, ceea ce ne arata schimbarile survenite in viata de zi cu zi odata cu extinderea imperiului. Pe de alta parte Cicero spunea despre romani ca urau luxul privat dar iubeau munificenta publica.

In primii ani ai Republicii, adica prin sec V i.H. romanii aveau un stil mostenit de la etrusci, compus din cateva feluri de mancare, cateva legume, vegetale, focaccii de orz sau alac (eh, daca te intrebi ce naiba este alac-ul, asa cum m-am intrebat si eu, este triticum monoccocum, adica o specie de grau foarte rezistent, care creste in regiunile muntoase si are un singur bob, nu ca si graul pe care il stim noi cu un spic plin de boabe).



Platon le spunea “mari mancatori de ierburi” romanilor, pentru ca erau prea ocupati cu munca campului sau razboaiele pentru a avea o bucatarie elaborata.

Mancau gaini, rate, gaste, crescute pe langa casa sau diverse pasari vanate, dar baza alimentatiei in acest inceput al Republicii, 509i.H, era totusi “polta” ori “puls” adica faina din acel tip de grau de care vorbeam mai sus, macinat in casa, fiert in apa sarata, de consitenta mamaligii. Mai tarziu, vor prelua pastele fainoase de la greci, dar asta se va intampla cand graul cultivat va fi si el in stare sa aibe mai mult de un bob in varful firului. Sa nu uitam ca dupa ce se chinuiau cu aratul si semanatul, cand venea vremea recoltei, cel mai important lucru era sa poti stoca produsule un timp indelungat. Cel mai simplu era sa le transforme in faina, sa le amestece cu apa si iata....macaroane sau pastele! Cerealele se pastrau in vase mari de teracota, cu capac sigilat cu ceara, ceea ce insemna ca necesitau un mare spatiu pentru depozitare.



Leguminoasele ca mazarea, lintea, nautul erau considerate si ele cereale si transformate in faina sau consumate fierte in supe dense.

Daca avem impresia ca noi, oamenii moderni suntem primii oameni preocupati de o alimentatie echilibrata care sa confere corpului un maximum de beneficii, ei bine ne inselam cumplit: Columella, Cicero sau Pliniu descriu in operele lor plante care nu trebuiau sa lipseasca din hrana zilnica, datorita beneficiilor pentru organism, recomandand includerea lor in hrana zilnica, dar si sub forma de medicament ori rituri domestice. Cato, spre exemplu, recomanda includerea verzei in dieta zilnica considerand ca varza poate vindeca orice afectiune. Galenius, primul medic militar, grec de origine, face si el legatura intre o sanatate buna si dieta echilibrata. Tot el foloseste coaja de salcie in tratarea inflamatiilor sau extractul de seminte de mac pentru calmarea durerilor.

Exista nenumarate surse despre felul cum se alimentau, despre ce si cum mancau romanii, dar dintre ele, multe sunt literare, iar aici lucrurile se complica putin:o opera literara este un produs si mai ales un instrument al scriitorului, asa ca trebuie cantarita valoarea de document sau de metafora a textului.

Satyricon, unul din primele romane latine, atribuit lui Petroniu, ne parvine sub forma unui text fragmentat, din care, intamplator, unul din cele mai lungi si bine pastrate capitole este cel al cinei la Trimalchio. Satyricon este o carte pe care am citit-o in diverse etape ale vietii mele, dar prima data cand am citit-o cred ca aveam aproximativ 15-16 ani si imi aduc aminte ca mi-a schimbat perceptia despre oameni. Traiam pana atunci cu iluzia, data de filme si carti de istorie probabil, ca romanii din antichitate faceau filozofie, erau culti si toti se comportau exemplar ( eram o inocenta, nu dati cu pietre!) ca apoi sa vad cu uimire si amuzament ca nu noi am inventat satira, ca prostul gust infierat in acest roman era si atunci la fel de caraghios si penibil ca acum, ca dorinta de a parea o depasea pe cea de a fi...ce sa spun, cand nu aveti ce face, va recomand aceasta carte, macar pentru a fi surprinsi de actualitatea si umorul ei.

De multe ori este luat Satyricon ( cei mai multi de aici pornesc si il iau ca atare) ca un ghid in ceea ce priveste banchetul tipic, dat de un cetatean pentru clientii sai, dar sa nu uitam ca Petroniu scrie tot acest roman cu o fina ironie si s-ar putea ca acel banchet sa fie cam ca descrierea unei nunti de fitze din ziua de astazi. Banchetul descris in roman, cu multe detalii, era o cina menita sa impresioneze audienta, mai ales in ceea ce priveste platourile foarte complicate cu mancare, care inchipuiau diverse animale, sau scene mitice, adevarate care alegorice cu mancare. Asa cum nu exista personaj pozitiv in Satyricon asa si banchetul in sine poate fi un personaj care sa sublinieze fitzele sclavului eliberat Trimalchio ajuns mai bogat decat fostul stapan.

De multe ori, intr-o opera literara, obiceiurile alimentare erau folosite pentru a intregi un portret. Pentru a sublinia integritatea, personajul va fi cumpatat, cu un stil frugal de a manca, iar pentru a satiriza ostentatia bogatiei acumulate peste noapte si mai ales obsesia de a etala aceasta bogatie, ca in banchetul din Satyricon personajul va manca mult, complicat si va face un adevarat spectacol din asta. Este evident parvenitismul lui Trimalchio, dorinta lui de a imita si mai ales de arata ca este cu mult deasupra vechii aristocratii, si atunci banchetul lui nu este o insiruire de mancaruri pentru desfatarea personala sau a oaspetilor, ci este doar inca un efort de a-si pune in valoare bogatia, ceea ce il face si mai mojic decat in realitate. Ca sa fac o paralela cu zilele noastre este cam ca la nuntile manelistilor in care rochia este toata numai Swarovski dar este si acoperita cu salbe de aur din cap pana in picioare. Cam asta ar fi echivalentul ospatului lui Trimalchio, si asa cum o nunta de manelisti nu este tipica pentru o nunta romaneasca (desi, sa fiu sincera incep sa semene destul de mult), asa nici banchetul din Satyricon nu este definitoriu pentru obiceiurile alimentare ale romanilor sau pentru banchetele oficiale sau private.



Banchetul in imperiul roman era in primul rand o necesitate de socializare.

Nu dadeau banchete numai nobilii sau oamenii publici, ci chiar si oamenii simpli (hoi penes). Banchetul de atunci este versiunea unei mese de afaceri de astazi. Banchetul era locul in care se facea politica, se construiau sau distrugeau aliante, se premeditau legi, se vorbea despre filozofie sau despre nimicuri.



Banchetul era o intreaga arta: cinau cu clientii si prietenii de tot felul asa ca ca oranduirea locurilor in jurul mesei era conform pozitiei sociale a comesenilor si era riguros respectata asa cum se intampla la dineurile oficiale si astazi. Stateau lungiti pe pat in jurul caruia se asezau mesele cu mancare. In prima jumatate a cinei se mananca dar nu se bea, ca apoi in jumatatea a doua se bea si nu se mananca, acesta fiind banchetul propriu zis.

Mancau cu mana dreapta, cu ajutorul unui cutit sau a unei linguri. Poate de asta in unele restaurante, de prestigiu de altfel, sunt unii care mananca direct cu cutitul, pe care il mai si ling (serios, nu exagerez, am martori) nu sunt niste needucati ci sunt doar fani adevarati ai deprinderilor din Imperiul Roman. Furculita, pentru ca probabil mana era atat de performanta, a aparut foarte tarziu, abia prin evul mediu.

urmeaza Alimente, Retete si multe altele