Despre mancare la romani

Incercand sa ma lamuresc de ce atat de mare apetitul omanilor pentru mancare, pentru produse alimentare in general, de ce obisnuim sa umplem mesele cu ocazia “sfintelor sarbatori”, de ce suntem in stare sa mancam mezeluri la antreu, carnati, friptura la felul principal si piftie dupa sarmale, am incercat sa ma intorc un pic in istorie, sa vad care este modul de alimentatie a romanilor in general.

Poate ca tot comportamentul nostru de astazi este doar un simplu act de refulare. Poate ca ne este greu sa facem diferenta intre calitatea mancarii deoarece am fost conditionati de secole de lipsuri. Poate ca gustul nostru nu s-a format, neavand timp sa faca diferentieri de subtilitati, intrucat hrana a fost greu de obtinut, asa cum voi incerca sa explic in ceea ce urmeaza.

Stiu ca atunci cand ne gandim la alimentatia traditionala romaneasca ne vine in minte mamaliga, dar acest aliment atat de folosit astazi, a intrat relativ recent in alimentatia romanilor, pentru ca porumbul este originar din America asa ca, impreuna cu fasolea, rosiile si cartofii intra in domeniul mancarurilor traditionale pe la 1700. Va inchipuiti cat de pline de inteligenta erau romancele? Intr-o epoca in care majoritatea nu stia sa scrie sau sa citeasca ele inventau moduri de a integra produse noi, ca malaiul de exemplu, in alimentatia familiei. As aduce aici vorba de mamaliga, atat de simpla si atat de folosita in cadrul bucatariei traditionale romanesti! Cand venea vorba de nepriceperea unei tinere fete in ale bucatariei se spunea “ca nici mamaliga nu stie sa faca” ceea ce exprima clar ca “a face mamaliga”era baza in bucatarie.

Desi la prima vedere bucataria traditionala este una a abundentei, la o privire mai atenta vedem ca lucrurile nu stau de loc asa:

Intr-o mare parte din existenta romanilor, padurea a constituit refugiul din calea invadatorilor. Acest fapt, atestat documentar si prezent in toate cantecele populare “codrul frate cu romanul” insemna o saracie a alimentatiei, deoarece padurea nu era tocmai darnica in roade. Ceva fructe, ciuperci, ierburi, ceva radacini, vanat, pescuit nu ofereau o abundenta de alimente, mai ales in sezoanele reci, toamna tarziu, iarna si primavara devreme se includ, de nevoie, coaja de fag, ghinda, jirul.

Baza alimentatiei o constituiau plantele asadar–atat cele de traditie-cereale sau fructe de padure impreuna cu produsele de la animalele vii, oua, lapte, branzeturi si foarte rar carne.


Romanul manca foarte rar carne:o facea de sarbatori, cand taia pasari de curte , sau la nunti si botezuri, cand taia vitelul sau porcul din ograda. Altfel, daca exista, porcul era taiat de Craciun, cand frigul ii asigura conservarea mai mult timp; iar mielul se consuma in zilele de Pasti.

Carnea era completata ocazional din vanat sau pescuit.

Marea bogatie a omului, prima pe care el se straduia sa o salveze din calea navalitorilor. erau vitele:fiecare isi lua in bejenie o vaca, doua si minim cateva oi.

Era adanc asumat tiparul mental –desigur, argumentat de experienta-conform caruia animalul intai de toate era folositor viu, in sensul ca nu carnea animalului, in fond insuficienta si dificil de conservat, era sursa pentru salvarea de la inanitie, cat produsul acestuia, laptele, colectabil zilnic si care, prin prelucrare putea fi conservat.

Dintre cereale, in toata perioada in care vorbim acum, prima importanta in alimentatia romanului o detine de departe meiul. Desi in toate lucrarile stiintifice care ating problema
alimentatiei se afirma prioritatea meiului. Este impamantenita mentalitatea ca “Romania era granarul Europei”, lucru adevarat, dar intamplat pentru relativ scurt timp si la o data ulterioara, prin sec XVI cand se intampla o adevarata revolutie.

Cultivarea graului s-a facut izolat, cand timpurile erau propice, pentru ca timpul intre semanat si cules era indelungat.

Meiul, care avea un timp foarte scurt de maturare pentru ca se semana tarziu, prin mai si se putea culege deja la final de iunie, care crestea chiar in conditii de deal si padure era o adevarata binecuvantare.

Bucataria romaneasca era saraca si simpla, intrucat dupa nasterea sa ca popor, pe intreaga durata a evului mediu intunecat, a trait in mari lipsuri, astfel incat procurarea hranei zilnice insemna o problema.

Repercusiunea directa a fost ca romanul s-a invatat sa fie foarte putin pretentios atat referitor la calitatea cat si la cantitatea de hrana zilnica.

Atata timp cat omul manca zilnic “verdeturi”, adica ceea ce era la indemana in acel moment, care se fierbeau in multa apa, rezultand ciorbele, prezente si astazi in meniurile romanilor, cat timp branza cu ceapa constituia o masa, atunci premizele pentru o bucatarie elaborata si originala nu existau.

Alimentatia romanilor era constituita pe elemente “primare”, ceea ce ne arata mai degraba un tip frugal decat o bucurie a mesei. In aceasta privinta, a simplitatii mancarii ne asemanam foarte bine cu epoca Imperiului Roman de inceput, timp pe care Cato il considera ca a contribuit la maretia Romei si il considera o adevarata modalitate de calire a caracterelor.

Ganditi-va cum se mananca si astazi la tara: cu exceptia sarbatorilor mari si a duminicii nu mananca prea multa carne.

Postul, in cazul bucatariei romanesti a fost un ajutor in viata de familie, pentru ca reducea cantitatea si varietatea alimentelor consumate in perioade diferite, ajutand practic la economisirea lor.

De exemplu Postul mare este plasat inaintea Pastilor, deci primavara, intr-o perioada in care rezervele de hrana din timpul iernii erau pe sfarsite.

Biserica s-a ingrijit foarte atent de motivatia curenta a zilelor de post si de lungimea perioadelor respective, astfel incat in Europa, oficial, cam o treime din zilele anului erau de post, insa conform cercetarilor, putini erau cei care se supuneau cu strictete acestei abstinente.

La noi se pare ca lucrurile n-au stat la fel. Poate religiozitatea romaneasca de tip exterior era mai puternica, dar pe fondurilor lipsurilor foarte accentuate si a necesitatii de a consuma cat mai putin, probabil ca era mai simplu de a tine cu strictete zilele de post. De altfel s-a remarcat ca romanii au manifestat chiar tendinta de a mari numarul zilelor de post fata de cele solicitate de biserica, cum ar fi includerea zilei de luni in zilele de post, alaturi de cea de miercuri si vineri, astfel incat aproape jumatate din zilele anului devin astfel zile de post.

Ciorbele erau o alta modalitate de a transforma elemente simple in mancare care sa umple stomacul, foarte ieftina deoarece indiferent de anotimp, ceva loboda, spanac, macris, leurda, ceva verdeata, crestea in jurul caselor sau in imediata apropiere. Incercati sa faceti o paralela intre ce inseamna supa la popoarele cu o adevarata cultura culinara: la italieni si portughezi ciorbele sunt rare iar atunci cand ele exista, sunt foarte dense, cu foarte putina zeama si foarte multe ingrediente, cu o varietate de legume, carne si cereale intr-un singur castron, la francenzi sunt mai mult creme, abundand de cereale si legume, iar la noi sunt de cele mai multe ori clare, cu zeama multa, de multe ori fara carne. Supa de pui spre exemplu este de cele mai multe ori constituita doar din apa in care a fiert gaina sau puiul si ceva legume.

Lipsa originalitatii bucatariei romanesti este doar o consecinta a lipsei alimentelor si nu una a lipsei originalitatii. As putea spune ca poporul era prea preocupat sa supravietuiasca ca sa isi faca timp sa elaboreze mancaruri subtile si ingenioase. Poate ca aceasta sarcina de a face o bucatarie traditionala si actuala in acelasi timp, subtila si originala este poate sarcina generatiilor viitoare!

Bibliografie
Istoria mentalitatii romanesti- Cristian Tiberiu Popescu
Intre Orient si Occident- Neagu Djuvara

Multumiri din suflet prietenei mele, Ilinca Petre, fotograf profesionist, cea care mi-a pus la dispozitie aceste fotografii superbe. Ii puteti admira lucrarile :
http://ilynkfoto.wordpress.com/